Primul concurent: Eliza Cocia

In ultimul timp sunt impresionata de lipsa cronica de recunostinta care apasa asupra comunitatilor noastre.
Suntem niste saci fara fund, gata sa primeasca, dar nu orice, gata sa le fie daruit, dar nu oricand, gata sa fie surprinsi dar nu oricum. Nu numai ca suntem mereu pusi pe comandat, cerut, implorat sau cersit, dar nu avem minimul bun simt al celui de-al 10-lea lepros, pentru a ne intoarce si a zice macar un multumesc.
Suntem grabnici la orice...mai putin la cuvinte de multumire si apreciere. Iar situatia e cu atat mai trista cu cat avem un Domn al bucuriei, unul care surprinde asa cum nimeni altcineva nu o poate face.
Sunt de atat de multe ori un anonim din cei 9 leprosi care au plecat in „treaba lor” fara a-si aminti patimile recente insa azi, as vrea sa fiu al 10 lea…si azi sa fie numai inceputul recunostintei.



Clasa a XII a G…agitatie, zgomot, pachete cu mancare peste TOT, elevi fricosi si profesori neincrezatori – toate acestea erau la un loc in acele zile calde de mai. Ne batea Bacalaureatul la usa si ne manifestam in feluri diferite: unii care isi stiau locul asigurat, aveu timp de plimbari in parcul din apropierea liceului, codasii citeau “Unirea” cautand job-uri pentru vara la diferite terase si cluburi, cei mai cu dare de mana stateau cu lectiile private in fata si buchiseau fiecare rand pentru care parintii plateau milioane lunar iar tocialarele refaceau aceeasi tema de 4 ori, cu neincredere dar abonate la perfectionismul zilnic.
Pe vremea aceea credeam ca toata psihologia lumii se cuprinde in cele 4 manuale alternative: Humaitas, Corint, All si Editura Didactica si Pedagogica. Da, le stiu si acum pentru ca memorasem pana si coperta, stiam pe dinafara culoarea si marimea fonturilor si eram destul de convinsa ca un BAC la psihologie nu poate fi greu. Anti-talentul meu la sport sau matematici fusese recunoscut de catre toata lumea inca din clasa I asa ca nu-mi facusem sperante ca voi putea obtine o nota rezonabila nefiind nevoita sa muncesc pentru ea. Colegele sareau la groapa, se razboiau cu salteaua si exercitiile la sol sau blagosloveau in ascuns cei X metri de parcurs pentru proba de viteza. Cateva mai realiste, se rugau in taina sa nu isi rupa vreo mana sau vreun picior, fiind astfel nevoite sa mai invete o materie in plus.

Cu o luna inainte de marele examen, Dumnezeu mi-a luat unul din lucrurile dragi pe vremea aceea, unul din pilonii pe care ma bazam, lasandu-ma sa fac echilibristica pe fire de ata, sau cel putin asa credeam eu. Tot atunci, descoperisem cu ajutorul unei colege cat de pretentiosi erau profesorii particulari in ceea ce privea pregatirea pentru BAC la psihologie. Incepeam sa realizez ca cele 4 manuale, ghidul de buzunar si culegerea de exercitii nu imi vor folosi la nimic…si aceasta numai pentru ca priveam lucrurile prin ochii limitati ai unor oameni care nu intelesesera niciodata minunile.

Devenisem tot mai panicata, stiam ca nu avem banii necesari unor lectii particulare si chiar daca am fi avut banii, timpul devenise insuficient pentru a avea parte de progrese vizibile. Intr-una din dupa-amieze mi-am luat inima in dinti, am coborat la etajul 1 al blocului in care locuiam si am batut cu teama la usa doamnei C. Dumneaei era o temuta profesoara la liceul militar al orasului. Nu stiam exact ce doream sa ii cer…aveam doar toate caietele si schitele cu mine, tot ceea ce muncisem un an intreg. Voiam o parere avizata si putin suport in cele 4 saptamani ramase pana la examen. Cand am auzit usa deschizandu-se, am inghetat, de-abia am reusit sa articulez un salut. Doamna, de o bunatate tipic materna, nici nu-mi daduse voie sa spun ce cautam in pragul dansei. Vazuse cartile si zisese doar atat:
- Asadar, tu vrei sa te faci psiholog…haide inauntru.

Era surprinsa de felul in care imi structurasem materialul, de calendarul facut pe primele pagini ale caietelor de studiu si de ceea ce invatasem de una singura un an intreg.
Nu e nevoie insa sa va spun ca nu ii ajungeam asteptarile, cu atat mai putin nu i le puteam intrece. Stia si ea, aflasem si eu ca aveam mult de munca iar timpul nu tinea cu mine. Din fericire, Dumnezeu nu era de acord cu nici una dintre noi.

Mergeam de doua ori pe saptamana la dansa, nu avusesem timp sa testam cunostintele pentru ca era mai important sa acumulez decat sa testez ceea ce stiam déjà, irosind astfel timpul pretios. Putini oameni stiu ca imi dadeam in perioada aceea testele in somn, atunci cand visam efectiv ceea ce invatam peste zi.

Venise ziua examenului la psihologie si in timp ce doar 15 elevi din 3 licee sustineau proba la psihologie la etajul 1 al colegiului, alti 300 faceau galerie celor ce dadea proba sportiva.
Cu o noapte inainte visasem “Temperamentul” si pana sa ajung in sala de clasa uitasem evident, tot ceea ce invasem un an intreg.
Cand au sosit subiectele si incepeau sa fie descifrate cerintele simteam tot mai mult cum imi fuge pamantul de sub picioare convinsa fiind ca nu voi stii nimic.
Le-am luat pas cu pas, am scris incet si am trecut prin fiecare. Am scris cuvant dupa cuvant si pagina cu pagina eseul despre “temperamentul in abordarea mai multor curente psihologice”. M-am ridicat, am pus lucrarea pe catedra si am coborat in curte pentru a verifica baremul. Era ciudat, pentru ca punct cu punct, raspunsurile date pareau a fi cele corecte.

Am fugit acasa si inainte de a merge sa ii spun mamei vestea, m-am oprit la etajul 1. DOAMNA m-a asigurat ca voi lua 9 si…cu toata sinceritatea ma bucuram pentru optimismul ei.
Ajunsa in apartamentul nostru, aveam sa o gasesc pe mama pe genunchi, acolo unde o lasasem la ora 8. Ne-am bucurat sperand ca doamna profesoara avea dreptate si voi lua un 9…atat de necesar intr-un concurs de dosare pentru admiterea la facultate pe locurile fara taxa…

Cateva zile mai tarziu, sosise momentul adevarului si asteptam impreuna cu cei ce-mi fusesera colegi rezultatele muncii noastre. Le asteptam diferit, la fel cum ne si pregatiseram pentru examenul maturitatii – unii nu au venit sa le vada afisate (taticul, membru in partid, sunase si aflase rezultatele inaintea tuturor celorlalti), altii isi frangeau mainile sperand la “sfantul cinci”, altii erau mai curiosi de ce facuse “concurenta” iar altii…credeau ca-s singuri in asteptarea rezultatelor, pentru ca nu aveau nici parinti milionari, nici tatici “politici”, nici nu erau interesati de concurenta (pentru ca era cam putina cea care spera la Psihologia din Timisoara).
Cand rezultatele au fost afisate in sfarsit, cand lumea se risipise din preajam panoului si tineri cu obrajii uzi (de fericire, ciuda sau regret) se indreptau spre casa, mi-am facut loc cu teama si am inceput sa caut litera C…
Dumnezeu in pregatise o surpriza placuta, neasteptata si ne-masurabila in bani: in dreptul numelui meu era trecuta nota 10, singurul luat in judet la proba de psihologie.
Era dovada ca Dumnezeu e credincios, ca ori de cate ori ne facem partea o face si El pe a Lui, era o reamintire a faptului ca numai indurarea Sa face din copiii sai “cap si nu coada” in lipsa banilor, a renumelui sau a interventiei oamenilor.


Faptele descrise mai sus surprind un crampei de viata, un mod simplu prin care Dumnezeul bucuriei alege sa reverse binecuvantarea, alege sa surprinda si sa faca minuni pe care oamenii invatati nu le pot explica si carora stiinta nu le dezleaga misterul.
A Lui e toata slava pentru ziua aceea dar si pentru cele ce i-au urmat!

AMIN
3 Responses
  1. ralu Says:

    super treaba..Glorie Lui :)


  2. Anonim Says:

    Foarte fain! :D


  3. Ioana C. Says:

    Ma bucur ca asa am ajuns sa te cunosc mai bine, intamplator ce-i drept. In ceea ce ma priveste, cred ca ar mai trebui sa stea un 10 in dreptul numelui tau pentru micul eseu sau cum l-ai numit tu "crampei de viata".


    A apărut o eroare în acest obiect gadget

    Abonare prin E-MAIL

    Enter your email address:

    Delivered by FeedBurner

    Twitter Updates

    toateBlogurile.ro